Cum te fac mai deștept predicțiile eronate

Reading Time: 4 minutes

Am un caiet de decizii. Acesta cuprinde predicțiile mele, posibile scenarii, ce s-a întâmplat și lecțiile culese de acolo.

Adesea, urmărindu-mi predicțiile, observ unde mă înșel. Apoi emit niște ipoteze ca să explic de ce cred că m-am înșelat. Pe unele e greu să le validez sau invalidez, deoarece de multe ori erorile mele vin din interacțiunea cu celălalt.


Arta războiului ne învață că dacă te cunoști pe tine și-l cunoști și pe adversar, ai foarte mari șanse să câștigi.

Dacă te cunoști pe tine, dar nu-l cunoști pe adversar, ai 50% șanse să câștigi, 50% șanse să pierzi.

Iar dacă nu te cunoști nici pe tine, nici pe adversar, atunci sunt șanse mari să pierzi.


În societatea umană nu suntem în război, însă lecțiile acestea se pot aplica în comportamentului interlocutorului. Dacă nu-l cunoști pe om, ai șanse de 50-50% să te înșeli. Asta dacă te cunoști pe tine, desigur.

De aici vin și erorile mele. Sunt câteva cauze responsabile de erorile din judecata mea.

Biasurile

Am sau îmi formez credințe de care nu-mi dau seama. Ajungând pe „teritoriul” celuilalt, mă comport ca atare. Atitudinea mea influențează atitudinea celuilalt, care se traduce în rezultate diferite. Un exemplu foarte minor: dacă-mi place de cineva, tind să ignor lucrurile care-mi arată că persoana nu este chiar așa cum o văd eu.

Cum lucrez la asta?

Îmi notez ce cred că se va întâmplat și pe ce mă bazez atunci când spun ceea ce spun. Dacă nu am o bază solidă (aka. nu am trecut prin experiențe similare), atunci știu că șansele de a mă înșela sunt cu atât mai mari. Însă măcar știu că lucrez cu așteptări, iar dezamăgirile nu vor mai fi sau nu vor fi așa mari.

Un alt lucru este să discut cu prietenii care-mi challange-uiesc credințele. Revin ușor cu picioarele pe pământ.


Concluziile pripite

Sunt o persoană care dorește – din motive încă nedefinite – să tragă concluzii. Problema nu vine din faptul că trag concluzii, ci că am tendința de a o face destul de repede.

Ultima eroare în interacțiunea cu cineva a venit tocmai din acest motiv. Ea apare ori de câte ori tragem concluzii doar pe baza unei mostre de comportament. Când facem asta, ne înșelăm foarte tare. Apare ceea ce se numește Eroarea Fundamentală de Atribuire. Îl judec pe om după o mostră, două – punând acțiunile sale pe baza trăsăturilor de caracter și ignorând contextul.

Ex: șoferul care mi-a tăiat calea e un iresponsabil nenorocit; însă poate că aflase că cineva drag făcuse infarct. Sau bărbatul care mi-a adus flori e un tip romantic și foarte diferit de unii dintre nătărăii de care dau pe unele aplicații de dating; dar poate că așa a aflat el că poate obține mai ușor ce vrea :).


Cum lucrez la asta?

Richard Nisbett, un psiholog și cercetător foarte renumit, ne învață că ar trebui să avem măcar 20 de interacțiuni cu cineva, ca să putem trage concluzii valide. Și 10 interacțiuni ar fi mai bune decât una-două.

Ex:

  • urmărești notele studentului timp de zece examene;
  • te uiți la cum este candidatul în mai multe interviuri;
  • observi comportamentul clientului în mai multe achiziții;
  • te duci la acel restaurant de mai multe ori înainte să te arunci să-l recomanzi și altora;
  • te vezi cu persoana respectivă de mai multe ori înainte să-l cataloghezi ca (ne)interesat romantic de tine (notă pentru mine).

Un alt mod prin care combat tendința aceasta este că dacă observ că am pus o etichetă foarte rapid, iar persoana îmi atrage atenția, îmi cer scuze. Apoi îmi deschid urechile și ascult cum vede ea, de fapt, lucrurile. Asta mă ajută să-mi regândesc povestea construită pe piloni greșiți.


invata din greseli

Randomness

În situațiile complexe din viața de zi cu zi există o doză mare de random. Unele lucruri țin de noi, însă multe din ele nu se află sub controlul nostru. Contextele sunt diferite și în mare parte din cazuri, habar nu avem despre ce nu știm.

Cum lucrez la asta?

Încerc să izolez, din tot ceea ce am aflat după ce interacțiunea s-a consumat, bucata care ține de mine. Să văd unde am greșit și unde am avut dreptate. Dacă pot, izolez și alte comportamente sau dinamici, încercând să observ cum și unde se conectează punctele.

Asta mă ajută să identific posibilele biasuri. Mă uit la punctele în care nu există logică din cauza întâmplării vieții (randomness). Separ situațiile unde am control, de situațiile unde pot avea doar o influență și de cele care se află complet în afara controlului meu.

Cu cât îmi este asta mai bine, cu atât devin mai înțeleaptă.


Key points:

  1. Dacă nu îți monitorizezi deciziile, vei tinde să selectezi doar lucrurile care-ți plac din noianul de rezultate; vei băga sub preș situațiile când ai greșit. Și cum zice vorba „din greșeli învățăm”;
  2. Răbdarea de a observa mai multe mostre de comportament va aduce roade atunci când vei trage concluzii; suntem previzibili, iar dacă cineva ne observă îndelungă vreme, poate să prevadă ce vom face cu o mai mare acuratețe decât putem prevedea noi;
  3. Deciziile cele mai proaste vin din faptul că nu cunoaștem comportamentul uman. Iar dacă nu ne cunoaștem nici pe noi – zicala celebră și reală „Cunoaște-te pe tine însuți” – ne vom face viața tare, tare grea.

Acesta nu este o listă exhaustivă. Sunt multe lucruri de adăugat, care mă împiedică să iau decizii mai bune. Lipsa contextului, starea în care mă aflu, perioada zilei, factorii imprevizibili care apar și așa mai departe. Însă, în mare, am observat acești trei piloni care-mi sabotează rata de predicții (care se adeveresc).


Mai jos puteți comenta sau shareuri acest articol.

Mulțumesc în avans 😉


Spread the love

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus